Satul · casa unui cuvânt
un cuvânt, patru înstrăinări, o axă
A înstrăina un bun și a înstrăina un om sunt, în chiar cuvânt, aceeași faptă.
Un singur verb spune două lucruri deodată: a înstrăina o casă — a o trece în stăpânirea altuia — și a înstrăina un om — a-l face străin, a-l pierde din inimă. Nu sunt sensuri vecine; sunt aceeași rădăcină. De aceea, când un copil e înstrăinat de un părinte, cuvântul mărturisește chiar fapta: copilul tratat ca un bun ce se transferă — și copilul prefăcut în străin.
Fiindcă se deschide în patru registre — drept, minte, muncă, familie — alienarea nu e o monedă cu două fețe, ci o axă cu trei grinzi. Casa aceasta le adună pe toate trei.
Prima grindă e înstrăinarea de sine: mintea făcută străină sieși („alienatul", de unde vechiul alienist), munca ruptă de om, dorul celui plecat. Aici alienarea încă doare fără a fi fapta rea a nimănui — e rana viului care poate fi rupt de ce-i al lui.
inima · versantul caldÎnstrăinarea trăită — exilul, mintea străină sieși, apartenența pierdută. Săpătura caldă, la Taina Inimii.
tainainimii.ro/alienare →A doua grindă e faptă, nu pățanie. Cineva face pe altul străin — apucă o legătură ca pe un bun de trecut altuia. Dicționarul o spune fără menajamente: a înstrăina = „a aliena un bun", dar și „a sustrage, a fura". Aceeași față poartă și arma din procese, când însuși cuvântul e răstălmăcit.
lama · versantul receFapta: bunul, omul, copilul apucați și „predați". Și cum e întors cuvântul „alienare" ca armă. Săpătura rece, la kriticos.
kriticos.ro/a-instraina →La mijlocul axei stă cel ce poartă amândouă grinzile deodată. Copilul înstrăinat suferă pe verticală — mintea lui întoarsă, încet, împotriva unui părinte iubit — și pe orizontală — cărat, refuzat, „transferat". Cele două înstrăinări se întâlnesc în el. Iar rana nu se oprește la el: se întinde la tot neamul — bunici, frați, mătuși, toți cei „de-afară" acum.
Aceasta e grinda pe care nici inima, nici lama n-o pot ține singure. E chiar temeiul acestei case — și coboară spre stratul aplicat, unde alienarea parentală se întâlnește cu dreptul și cu interesul superior al copilului.
stratul aplicat · dreptulAbuzul emoțional și alienarea parentală, cinstit: interesul superior, nu „sindromul". Legea 272/2004 + 123/2024, legăturile cu bunicii și frații (art. 17), și paza împotriva răstălmăcirii vocii copilului.
interesulsuperioralcopilului.ro →Înstrăinarea parentală nu rupe o relație; rupe o țesătură. Un copil poate fi făcut străin de jumătate din neamul lui printr-un singur gest repetat.
Latina și româna spun înstrăinarea prin două cuvinte diferite — și, sub ele, printr-o singură idee: a face străin.
aliēnāre ← aliēnus ← alius
„altul, al altuia". PIE *al- „dincolo". Înstrăinarea = a-l face al altuia.
a înstrăina ← străin ← extrāneus
„din afară". Înstrăinarea = a-l scoate afară, a-l face de-afară.
Unul spune „aparține altuia", celălalt „vine din afară". La mijloc, tăcut, stă ce le neagă pe amândouă: ceea ce e al meu, al nostru, dinăuntru — apartenența.
Un singur cuvânt ține în loc toată axa: negația verbului. Ce e inalienabil nu poate fi înstrăinat — nu poate fi vândut, cedat, transferat, luat. Drepturile omului se numesc, de-a dreptul, inalienabile: tocmai fiindcă nu sunt un bun.
Aici răspunde cuvântul la propria lui întrebare. Legătura copilului cu ambii părinți, cu neamul lui — e alienabilă sau inalienabilă? Poate fi luată, refuzată, „dată" — sau e dreptul lui, nu proprietatea lor?
Copilul nu e un bun. Legătura lui nu e a nimănui de transferat. E inalienabilă — a lui. Iar cine o înstrăinează nu-și exercită un drept de stăpân; fură ceva ce nu i-a aparținut niciodată.
Nu orice depărtare e înstrăinare — copilul crește, se desprinde, pleacă în lume, și asta e viu. Alienarea nu e distanța; e firul tăiat. Iar leacul nu e apropierea cu sila, ci ținerea firului: nici cărat, nici refuzat, nici răstălmăcit — lăsat să fie al lui, spre amândoi.